János Szabó, nea Jancsi, a fost cetățean al urbei Nagyenyed–Aiud. Era fiul lui Árpád Szabó, fost profesor la Colegiul Bethlen, decedat pe front, la Uzsok (Ujoc, localitate în Ucraina Transcarpatică), în 1914, după o scurtă carieră didactică. Înainte de a fi plecat pe front, și-a încredințat fiul în vârstă de doar șase luni, colegului său de care era deosebit de atașat, profesorului Lajos Jékely. Așa a devenit poetul Áprily (pseudonimul literar al lui Lajos Jékely) mentorul micului Jancsi. În timpul copilăriei sale, Zoltán Jékely (Zsoli=Joli, fiul lui Áprily), care mai târziu a devenit un renumit poet transilvănean, a fost coleg de joacă. Atât la Aiud, cât și mai apoi la Cluj. Prietenia lor a continuat și după repatrierea lui Zsoli în Ungaria, până la moartea acestuia, în anul 1982. Presupun că aceste circumstanțe i-au marcat și orientarea literară, atât de excelentă.
Nea Jancsi a fost un bun cunoscător al orașului natal și martor al Aiudului de odinioară. L-am cunoscut ca un respectabil ultim reprezentant al civismului aiudean, care continuă să mai existe, de acum, doar în imaginația noastră. Din clasa lui civică puțini se mai plimbă în contemporaneitate pe străzile prăfuite și paupere ale urbei, cu mult stil înzestrat odată. Era un domn în adevăratul sens al cuvântului. Nicidecum în sensul financiar al acestuia. Și-a dobândit acuratețea care i-a impregnat întreaga ființă în școlile săsești și maghiare din Enyed, iar apoi și în cele săsești din Mediaș, unde a studiat economia și vinificația. A fost un profesionist desăvârșit, deoarece în perioada interbelică a fost delegat de Winkler S.A. din Aiud la bine cunoscuta firmă vieneză Julius Meinl, pentru a câștiga experiența necesară în domeniu. Mai târziu a lucrat la Cooperativa Furnica din Târgu Mureș, iar apoi la Mátrahegyalja (Ungaria), în cadrul fermei viticole Domoszló.
Al Doilea Război Mondial a lăsat o amprentă profundă în viața sa. A fost capturat ca prizonier de război de către sovietici, în Cehia, stând trei ani și jumătate în lagărele din Uniunea Sovietică. Credința lui, arta de a supraviețui și suma acestora: enorma sa dorință de a trăi l-au adus acasă. Fostul meu profesor, Gyula Ercsey, care a trăit și el ororile prizonieratului sovietic, a spus că numai și numai astfel de camarazi puteau supraviețui.
La începutul anilor nouăzeci, atunci când statul maghiar l-a despăgubit pentru anii petrecuți în captivitatea sovietică, mi-a relatat o poveste nostimă. A avut de optat între două alternative: o despăgubire în sumă unică sau o rentă viageră. Fiind întotdeauna un om foarte calculat, nu a lăsat nici această decizie la voia întâmplării. S-a adresat medicului său cardiolog, întrebându-l ce părere are, cât mai are de trăit? Așa că în urma răspunsului optimist și încurajator al domnului doctor, a decis să aleagă renta viageră. Iar faptul că opțiunea sa a fost întocmai corectă poate să fie regretată doar de Ministerul de Finanțe Ungar. Ca suport stabil pentru anii de bătrânețe, a beneficiat de multiplul valorii nominale al despăgubirii unice.
Nu a intrat niciodată în partid, așa că nu a putut obține un loc de muncă pe măsura cunoștințelor sale. Cu toate acestea, nu și-a pierdut niciodată voia bună, credința și coloana vertebrală.
Ca un mare amator de drumeții, a cutreierat singur munții chiar și la vârsta de optzeci de ani. Acolo el s-a simțit într-adevăr bine. Radia în jur optimism și seninătate chiar și la vârsta de nouăzeci de ani.
Iar eu, ori de câte ori meditez asupra noțiunii de civism, comportament civic, nu mă gândesc nicidecum la definiția abstractă oferită de dicționarul explicativ, ci la un singur om: la regretatul János Szabó, care ne-a părăsit chiar recent, pe noi, aiudenii, după 94 de ani de existență.
Rácz Levente
